Pentru un neştiutor sau nepăsător între-ale “Mamei Rusii” iţe, cartea “Gazprom – Noua armă a Rusiei” a celor doi jurnalişti ruşi apărută în 2008 la Editura Curtea Veche, Bucureşti poate fi extrem de grea : o succesiune cumplită de nume cu o pronunţie cel puţin greoaie şi personaje prea puţin etalate sub lumina reflectoarelor marilor scene internaţionale. Recunosc că am pornit la citirea cărţii mânată de o imensă admiraţie a lui Vladimir Putin, admiraţie datorată probabil si prea puţinei mele cunoaşteri a acestuia şi cunoscând cífrele fără o interpretare a proporţiei în care ţările Europei depind de gazul livrat de compania rusească: Finlanda 100%; Austria, în proporţie de 75%; iar Germania, în proporţie de 45%; la final cartea mi s-a părut o fotografie a organigramei conducerii statului rusesc.
Corespondentul ziarului rus Kommersant, Mikhail Zygar, şi cel al publicaţiei Vedomosti, Valery Panyushkin, sunt autorii acestei cărţi de dezvăluiri despre cea mai profitabilă afacere a Rusiei, o adevarată armă în relaţiile internaţionale ale acestui stat, controlată de la biroul de conducere al Gazpromului, mai ales în condiţiile actuale ale economiei globale şi în special europene.
Autorii pornesc evocarea din epoca Elţân şi redau discuţiile şi războaiele din conducerea statului rus pentru influenţarea şi controlul companiei. Sunt prezentate detalii despre creatorul modern al companiei Viktor Cernomârdin şi relaţiile lui puse în slujba gazului rusesc în timpul mandatului la Kremlin al lui Boris Elţân. Este urmărit Gazprom în timpul tuturor guvernelor importante ale epocii post-sovietice atât din interior cât şi de pe culoarele puterii. Este descrisă activitatea şi încrengătura de firme , viaţa şi influenţa asupra ruşilor, bătăliile duse de Putin împotriva oligarhilor şi discuţiile externe cu Ucraina, Belarus, Turkmenistan şi Germania. Politica şi economia se imbină cu sportul şi mass media, aflăm că Gazprom deţine cluburi de fotbal, întreprinderi de energie electrică, ziare, canale de televiziune, fonduri de pensii, companii de asigurare, bănci şi companii aeriene.
Adevărata menire a Gazpromului ni se prezintă încă de la începutul lecturii : imediat după al Doilea Război Mondial se decide construcţia primei conducte de gaz in Uniunea Sovietică sub supravegherea lui Lavrenti Beria, şeful Direcţiei Construcţiilor Militare de atunci, care coordona şi crearea bombei atomice sovietice – stranie similitudine între cele 2 construcţii, nu-i aşa?! Sau poate nu.
Una dintre cele mai nefericite consecinţe în plan internaţional ale gazului rusesc consider ca este fără îndoială transformarea lui Alexandr Lukaşenko în ultimul dictator al Europei. În iulie 1994, deputatul Parlamentului belarus, Alexandr Lukaşenko a fost ales preşedinte, şi tot în acest an Gazprom a hotărât din raţiuni economice să construiască o conductă de gaze care să treacă pe teritoriul belarus, “Iamal –Europa”. Magistrala de gaz cu însemnele Gazpromului ce traversa Belarus în drum spre Europa Occidentală a reprezentat un atu politic pentru tiranul Lukaşenko. Vreme de 12 ani Rusia şi Europa Occidentală au închis ochii şi au tăcut din motive economice la toate acţiunile antidemocratice ale acestui tiran. Ba chiar, pentru ca nimic să nu intervină în procesul de construcţie a conductei de gaz, Rusia livra gaz în Belarus la un preţ de patru ori mai mic decât în Europa deVest, şi pe nimic ţiţei. Îmbătat de puterea pe care o avea datorită gazului rusesc Lukaşenko a încercat în 1997 chiar o unire a Rusiei cu Belarus, stat ce ar fi urmat să fie condus de el însuşi. Autorii relevă cum cei din conducerea Gazpromului, care se pare că erau în spatele acestui Acordul Unional influenţau clar politica rusească.
O altă problemă ce ţine de relaţiile externe ale Federaţiei Ruse este şi cea cu Ucraina. În noaptea de 26 spre 27 decembrie 2004 în piaţa principală din Kiev, Maidan Nezalejnosti (Piaţa Independenţei) era anunţată victoria lui Viktor Iuşcenko, candidatul din partea opoziţiei la preşedenţie, cu 60 % dintre voturi iar urmaşul preşedintelui Leonid Kucima, sustinut şi de Rusia, Viktor Ianukovici, doar 35%. La Moscova pe candidatura lui Ianukovici se mizaseră bani grei. Gazprom mizase de asemenea pe Viktor Ianukovici când cu trei luni înainte de alegeri şeful Gazprom, Alexei Miller şi şeful Naftogaz Ucraina, Iuri Boiko semnaseră la Moscova un pachet de documente ce revizuiau complet condiţiile de livrare ale gazului rusesc către Ucraina. În toţi anii ce au urmat destrămării Uniunii Sovietice, cei care se ocupaseră de livrarea gazului către Ucraina fuseseră intermediari locali, însă în vara lui 2004 se renunţa la aceştia şi se încredinţa total Gazpromului – acordându-se dreptul de a livra gaz în Ucraina unei structuri dependente de Gazprom, RosUkrEnergo. Din punct de vedere politic. aceasta arăta ca o concesie făcută Gazpromului de către preşedintele Leonid Kucima şi premierul Ianukovici, în schimbul căreia Rusia trebuia să îl susţină pe Ianukovici la alegeri. Iată cum conducerea Gazpromului este surprinsă în implicare în política internă a Ucrainei.
Poate cel mai amuzant portret dintre tóate cele creionate în aceasta lucrare dupa opinia mea este cel al preşedintelui ales pe viaţă al Turkmenistanului, Saparmurat Niazov – care a fost cel mai important partener al Gazpromului, până la moartea sa în 21 decembrie 2006. Acest sihastru înnebunit de bogăţia conferită de combustibilul albastru, a închis ermetic timp de 15 ani Turkmenistanul, care ocupa locul al doilea în spaţiul fost sovietic şi al cincelea în lume în ceea ce priveşte rezervele de gaz. În timpul conducerii sale, Turkmenbaşi – nume pe care şi l-a conferit chiar el – a creat un imperiu ideal al gazului. În momentul destrămării Uniunii Sovietice, în Turkmenistan se extrăgea aproximativ o treime din gazul sovietic, astfel pierderea zăcămintelor turkmene fusese o lovitură serioasă pentru Gazprom. Dar Cernomârdin a inventat o modalitate de minimalizare a pierderilor : vindea numai gazul rusesc, fără a mai plati nimic Turkmenistanului.
Datorită acestei poziţii adoptate de conducerea Gazpromului, Leonid Kravciuc, prim-ministrul ucrainian, a ajuns să promită că Kievul va plăti Turkmenistanului pentru gazul livrat cu mărfuri ucrainiene. La început Moscova nu a fost îngrijorată de socoteala celor două state, mai ales că la acea dată Ucraina plătea de asemenea cu mărfuri de producţie proprie şi Rusiei în Regiunea Autonomă Iamalo-Neneţ. În 1994 însă lui Saparmurat Niazov au început să nu îi mai ajungă banii luaţi din creditele acordate cu interés de către Turcia şi Europa Occidentală şi a aruncat mănuşa Gazpromului când a decis să construiască conducte de gaze care să ocolească Rusia. Existau 3 variante : prima prin Iran, Turcia şi Europa; a doua pe fundul Mării Caspice, prin Azerbaidjan şi Turcia; iar a treia prin Afganistan şi Pakistan. Cea mai simplă era prima şi astfel pe 23 august 1994 deja Turkmenbasi era la Teheran pentru a semna împreună cu preşedintele iranian Ali Akbar Hasemi-Rafsandjani acordul pentru instalarea conductei prin Iran şi Turcia în Europa Apuseană. Dar cum Gazprom avea deja proiectul “Şuvoiul albastru” ce urma să livreze gaz în Turcia, Viktor Cernomârdin a apelat la vicepreşedintele Albert Gore iar aceştia l-au influenţat pe prea slabul preşedinte turkmen să renunţe la aceasta idee şi să se îndrepte spre varianta a treia. Iată cum interésele Gazprom sunt apărate prin orice mijloace, conducerea companiei apelând la tóate relaţiile internaţionale ale statului pe care îl dirijeaza pentru a netezi drumul gazului rusesc spre inima Europei.
Miile de observatori politici din întreaga lume aveau impresia la 10 decembrie 2007 fie că Gazpromul a reuşit să adune sub umbrela sa întregul stat rus, fie că statul rus a fuzionat definitiv cu Gazpromul, atunci când Dmitri Anatolievici Medvedev, fostul şef al Gazprom devenea preşedintele Rusiei, iar pe fostul şef de stat, Vladimir Putin l-a desemnat prim-ministru.
Consider ca mai vădit ca niciodată compania şi ţara sunt aidoma unor vase comunicante, imaginea Gazpromului se transforma firesc în istoria Rusiei, iar gazul rusesc mi se pare a fi liantul si explicatia multor relatii internationale si multor evenimente de pe scena política internationala.
Cei doi jurnalisti au privit ţara prin conducta de gaz şi imaginea acesteia, aşa cum reiese din cartea scrisă de ei este a unei Rusii stranii, creată de Beria şi Hruşciov, dar care şi-l mai aminteşte pe Stalin; o ţară ale cărei polítică, cultură, economie şi viaţă socială sunt umplute cu gaz; un stat care ocupă primul loc la exportul gazului în lume, dar unde acest combustibil nu ajunge decât la 50% din propria populaţie. Prin conductele ce duc gazul către Europa nu se transportă numai gaz ci şi ideologie şi personal mi se pare că în cazul gazului rusesc acesta este asemănător cu armele : se aprinde, explodează şi omoară.
Valeri Paniuskin, Mihail Zigar – “Gazprom. Noua arma a Rusiei“, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2008
www.mediafax.ro/cultura-media/ion-dolanescu-a-murit.html?1706;4063355
